Iov 6
- Şi răspunzând Iov, a zis:
- „O, dac’ar fi catargul să-mi strângă sus frământul , durerile să-mi pună’n balanţă pe tipsii,
- acestea-ar fi mai grele decât nisipul mării; de-aceea, pe cât pare, mi-i vorba dezlânată. †
- Că’n trupul meu înfipte-s a’ Domnului săgeţi; a lor întărâtare tot sângele mi-l soarbe †
- Au va zbiera asinul sălbatic de-i sătul? mugi-va oare boul cu ieslea plină’n faţă?
- poţi să mănânci o pâine făcută fără sare? şi unde-i oare gustul cuvintelor deşarte?
- Că’n sufletul din mine nu-i chip de alinare, mâncarea mea duhneşte-a miros urât de leu.
- Că dacă Domnu-mi cheamă pe buze rugăciunea, atuncea şi nădejdea tot El o să mi-o dea.
- De vreme ce-a’nceput-o, rănească-mă deci Domnul, dar tot El, pân’la urmă, să nu mă nimicească. †
- Mormânt fie-mi cetatea peste-ale cărei ziduri săream; eu nu-mi ţin partea, căci sfintele cuvinte – a Domnului rostire – eu nu le-am înşelat.
- Căci ce putere oare am eu ca să mai rabd? sau câte zile’n faţă pân’viaţa mi-o ridică?
- Tăria mea e oare tărie ca de piatră? sau carnea mea e oare o carne de aramă? †
- Au nu în El nădejdea întreagă mi-o puneam? şi, iată, ajutorul s’a’ndepărtat de mine.
- Departe-mi este mila, şi-a Domnului veghere mă trece cu vederea.
- Ai mei cei de aproape n’au căutat spre mine; ca pe o albie seacă de râu m’au părăsit, ca valul m’au trecut. †
- Temuţii mei se-aruncă asupră-mi ca un viscol, ca sloiuri mari de gheaţă
- ce’ncep să se topească de cum dau de căldură, că n’a rămas nici urmă acolo unde-au fost.
- Aşa şi eu, aicea, de toţi sunt părăsit; parc’am pierit, sunt singur, de casă’nstrăinat.
- Priviţi acèle drumuri pe care merg Temanii, şi căile din Saba , voi, cei ce ştiţi s’alegeţi !
- Preţ ruşinos plăti-vor acei ce-şi pun nădejdea în bani sau în cetăţi.
- Iar voi, voi fără milă m’aţi asuprit pe mine; acum, văzându-mi rana, cu spaimă să vă temeţi!
- Ce?: de la voi cerut-am vreodată de pomană? sau de puterea voastră am eu nevoie-acum
- să mă scăpaţi din mâna potrivnicilor mei ori să mă scoateţi teafăr din gheare de tiran?
- Hai, fiţi-mi voi didàscali, şi eu voi amuţi; sau dacă oareunde m’am înşelat, spunèţi-mi!
- Dar, vai!, ce dezlânată e vorba celui drept! Că nu din partea voastră voi cere eu tărie,
- şi nici mustrarea voastră o să-mi astupe gura; de limba voastră dulce de-acuma sunt sătul.
- Aşa cum voi asupra orfanului cădeţi, cădeţi acum asupra prietenului vostru.
- Mă uit în ochii voştri şi nu vă voi minţi.
- Staţi jos, cu luare-aminte, şi să nu fiţi nedrepţi, ci fiţi şi voi odată’mpreună cu cel drept,
- că’n gura mea nu este nici pic de strâmbătate. Au nu gâtleju-acesta priceperi cercetează?