CautăProgram

Iov 3

26 versete·citire ~2 min

  1. După aceea şi-a deschis Iov gura şi şi-a blestemat ziua,
  2. zicând :
  3. „Să piară ziua-aceea în care m’am născut şi noaptea care-a zis: „Un prunc se zămisli!” †
  4. Desiş de’ntunecime să fie ziua-aceea; de sus, din ceruri, Domnul să n’o mai ia în seamă, de sus, din cer, lumina pe ea să nu mai cadă!
  5. Din beznă umbra morţii s’o ţină strâns în gheare şi negură’ndesată să vină peste ea!
  6. Blestem pe ziua-aceea, blestem pe noaptea-aceea, să piară’n întuneric!; nicicând să nu mai fie’ntre zilele din an, şi nici între-ale lunii să nu se socotească;
  7. ci’ntreagă noaptea-aceea să fie’ntr’o durere; nu, nici o veselie în ea, nici bucurie;
  8. blestem din partea celui ce zilele blesteamă, a celui ce trezeşte din solzi Leviatanul . †
  9. Întunece-se aştrii acelei nopţi adânci; s’aştepte lung lumina şi ea să nu mai vină, luceafărul de ziuă nu-l vadă răsărind;
  10. că pântecele mamei nu l-a’ncuiat la prag, durerea s’o alunge din ochii nedeschişi.
  11. De ce nu mi-a fost moartea în sânul maicii mele, sau n’am murit de’ndată ce i-am ieşit din pântec? †
  12. De ce şi-a pus genunchii să-mi fie aşternut, şi pieptul ei cel dulce de ce i l-am mai supt?…
  13. Acum, dormindu-mi somnul, m’aş înveli’n tăcere; zăcând, m’aş odihni †
  14. cu regii laolaltă şi cu mai-marii lumii semeţi întru armùri,
  15. sau cu boierii-alături îmbelşugaţi de aur, cei ale căror case sunt doldora de-argint;
  16. aş fi ca stârpitura de pântec lepădată, ca pruncii prea devreme lumina s’o mai vadă. †
  17. Acolo păcătoşii’n iuţimea lor au ars; acolo-şi au odihnă cei osteniţi în trup;
  18. acolo nici vieţaşii nu mai aud poruncă şi glas de temnicer.
  19. Acolo mic şi mare, de-a valma, sunt totuna; acolo robu’n fine de domn nu se mai teme… †
  20. De ce s’a dat lumină amarului luminii şi viaţă celor care’n durere vieţuiesc
  21. şi celor ce-şi vor moartea şi nu dau peste ea, în van scurmând s’o afle ca pe-o comoară-ascunsă †
  22. şi-s plini de bucurie de-o nimeresc cândva?
  23. Odihnă-i este omului murirea, căci într’însa l-înfaşă Dumnezeu!
  24. În faţa pâinii mele mă podidesc suspine şi spaime curgătoare sunt lacrimile mele; †
  25. temutu-m’am de spaimă, şi iat-o, stă deasupră-mi; de ceea ce mi-e frică, aceea-mi stă’nainte. †
  26. Nici pace pentru mine, nici tihnă, nici odihnă, ci groaza m’a cuprins!”