Iov 39
- Ştii tu sorocu’n care nasc caprele-de-stâncă? ai urmărit tu vremea cerboaicelor când fată? †
- Din lunile lor grele ai numărat vreuna? şi din dureri născânde au tu le-ai dezlegat? †
- Hrănitu-le-ai tu puii’n afar’ de orice spaimă? Durerile lor toate au tu le-ai alinat? †
- Că ele-şi uită puii, aceştia se prăsesc şi pleacă de la ele şi nu se mai întorc. †
- Cine-a lăsat asinul sălbatic să stea liber şi de la iesle slobod de legătura lui?
- Că’n felul său de viaţă Eu pusu-i-am pustia şi, drept ocol, pământuri cu buza’n sărătură, †
- să-şi râdă el de zarva oraşelor-viespare şi nici să nu audă strigare de stăpân,
- ci sus în munţi să-şi cate păşunea răcoroasă din tot ce e verdeaţă.
- Tu crezi că inorogul va vrea să-ţi fie slugă sau să-şi petreacă noaptea dormind la ieslea ta?
- Poţi tu să-i pui pe coamă un jug legat în bice şi să ţi-l faci să tragă în brazda ta la plug?
- Sau, pentru că-i puternic, îţi pui nădejdea’n el şi toate ale tale le laşi pe seama lui?
- Crezi tu că roada holdei el ţie ţi-o va da şi-o va aduce’ntocmai la aria de treier?
- Ştii struţul?: are aripi ce’n umbra lor se’ntind; vai, struţul: ce frumoase sunt aripile lui!
- Când el sămânţa-şi lasă cu ouăle’n ţărână să se clocească’n spuza nisipului fierbinte,
- el uită că piciorul le poate risipi şi fiarele pustiei le pot strivi sub labe.
- De pui nu-i este milă, de parcă nu-s ai lui, nu-şi teme osteneala c’ar fi fără folos;
- că Dumnezeu nu-i zise să aibă’nţelepciune şi nici părtaş îl face priceperii obşteşti,
- dar, când îi vine vremea să se ridice’nalt, atunci în fugă-şi râde de cal şi călăreţ!…
- Ah, calul! Iată, calul: Au tu i-ai dat puterea, sau tu i-ai pus în coamă mândria de-a’ngrozi
- când arme şi armură i s-au lipit de trup şi pieptul i se umflă de slavă şi’ndrăznire?
- El sapă cu copita şi’n sine se’ndârjeşte şi aprig iese’n câmp.
- Săgeţile ce plouă’mpotrivă-i nu le vede, de armă nu se teme:
- şi sabia, şi arcul lucesc pe trupul său.
- Prins parcă de mânie, loveşte’n loc pământul şi nu-şi găseşte-astâmpăr decât când goarna sună.
- Iar când trompeta sună, el zice: – Bine, haideţi!, şi-adulmecă războiul cu chiot şi strigare. †
- Din mintea ta stă şoimul cu aripile’ntinse şi nemişcat în aer, cătând spre miazăzi ?
- Au din a ta poruncă se’nalţă’n slăvi vultùrul? prin tine el, zgripţorul, şezând pe cuibul său
- ascuns în stâncărie,
- de-acolo-şi cată hrană scrutând nemărginirea cu ochii-i de oţele?;
- iar puii săi, alături, se tăvălesc în sânge; că unde sunt măceluri, acolo e şi el”. †