Iov 31

40 versete·citire ~3 min

Un legământ de taină-am făcut cu ochii mei: să nu-i opresc vreodată, cu gânduri, spre fecioară. †
Şi? ce mi-a dat ca parte din ceruri Dumnezeu, sau, jos, ca moştenire din cele preaînalte?
Au nu-i sortit să piară în beznă cel nedrept şi’n grea înstrăinare nelegiuiţii toţi? †
Au El nu vede care e calea mea de-aici, şi nu e El Acela ce-mi numără toţi paşii?; †
ori de-am umblat alături cu batjocoritorii, sau pasul meu grăbit-a cumva spre viclenie? †
Dar eu am stat cu totul în cumpăna cea dreaptă, ca’n ea să vadă Domnul neprihănirea mea. †
Că pasul meu vreodată de se-abătu din cale, sau ochiul meu târât-a şi inima cu el, sau m’am atins cu mâna de daruri necurate, †
atuncea eu să seamăn, şi altul să mănânce, şi făr’de rădăcină să fiu pe-acest pământ! †
Dac’am dorit o alta decât femeia mea şi dac’am stat la pândă pe lângă uşa ei, †
atunci şi-a mea să-i facă plăcere altui om şi pruncii mei să fie de-a pururi umiliţi; †
că ne’nfrânată este pornirea’nvăpăiată de-a pângări cu trupul femeia altui om; †
că’n curgere de zile foc este, arzător, iar cel la care vine-i pierdut din rădăcină. †
De n’aş fi luat în seamă dreptatea slugii mele, şi-a slujnicei, când ele s’au socotit cu mine, †
ce-o să mă fac când Domnu-mi va cere socoteală?, sau, de va fi’ntrebare, ce oare voi răspunde?
Ei [servii mei] în pântec n’au fost la fel ca mine? La fel am fost în pântec!
Pe nevoiaşii’n lipsă eu nu i-am înşelat, nici c’am trecut pe-alături de lacrima vădanei. †
Dac’am mâncat vreodată eu singur pâinea mea şi nu i-am dat dintr’însa şi celui necăjit †
– eu, cel ce, ca un tată, de tânăr l-am hrănit şi de la maica’n pântec am prins a-i da poveţe –, †
sau de-am trecut pe lângă cel gol ce sta să piară şi nu l-am îmbrăcat, †
de-a fost sărman pe lume şi nu mi-a mulţumit că-i ţine cald la umeri tunsoarea turmei mele,
de-am ridicat eu mâna să-l bat pe cel sărman nădăjduind că astfel îmi sunt într’ajutor,
atuncea al meu umăr din zgârci să se dezghioace şi braţul meu, de-asemeni, din cot să se zdrobească. †
Căci frica mea de Domnul m’a luat în stăpânire şi, când mă ia El Însuşi, de-abia că pot să’ndur.
De-am socotit vreodată că’n aur stă puterea sau de mi-am pus nădejdea în piatra nestemată, †
dac’am icnit prea-vesel de multa mea avere şi mâna mi-am întins-o spre bunuri fără număr, †
dac’am văzut lumina din soare cum păleşte sau luna în scădere – că’n ele n’au nimic – †
şi inima din mine pe-ascuns s’a înşelat şi mâna mea mi-am dus-o la gură s’o sărut , †
atunci să-mi fie-aceasta cumplită făr’delege, că L-am minţit pe Domnul Cel-mai-presus-de-ceruri. †
De mi-am văzut prieteni căzând, m’am bucurat şi inima mi-am pus-o să zică: Bravo, bravo!, †
urechea mea s’audă blestemul meu asupră-mi şi’n neamul meu ocară să fiu, şi defăimat.
Iar slujnicele mele adesea de-ar fi zis: O, cin’ ne-ar face saţul din cărnurile lui? fiind eu foarte bun,
străinul niciodată nu-mi rămânea afară, pe nou-venit o uşă-l întâmpina deschisă. †
Dac’am greşit, nevrându-l, şi mi-am ascuns păcatul †
– că’n faţa gloatei nu mi-am schimbat întâiul gând de-a nu le fi eu martor chiar împotriva mea…, de-a fost flămând să-mi iasă din prag cu mâna goală…
O, cine-mi va da oare pe cel ce mă ascultă? Dacă’ntru Domnul nu m’am temut de mâna Lui, dac’am păstrat înscrisul datornicului meu
ca să-l citesc, purtându-l la gât ca pe-o cunună,
în loc de-a-l rupe’n două sau de a-l da’napoi, aşa încât nimica să iau de la datornic,
de-a suspinat pământul asupra mea vreodată sau de i-am plâns vreodată răzoarele’mpreună,
de i-am mâncat eu singur puterea, făr’ să-i dau, sau sufletul din Domnul pământului l-am scos afară, întristându-l, †
atunci, în loc de grâne, urzică să-mi răsară, şi’n loc de orz, ciulini!” . [Aici] au încetat cuvintele lui Iov.