Iov 24
- Dar vremile dreptăţii, de ce-L ascund pe Domnul ,
- încât necredincioşii împing din loc hotarul şi fură’ntreaga turmă cu baciul ei cu tot? †
- Ei iau şi duc din curtea săracului asinul şi iau zălog văcuţa de lapte a vădanei;
- abat neputincioşii din calea lor cea dreaptă, cei buni şi blânzi ai ţării se-ascund de peste tot:
- În câmp ca şi asinii au năvălit asupră-mi – aşa cum li-i năravul să iasă de-a grămada – şi pâinea şi-o’ndulciră, s’o dea la cei micuţi.
- Nefi’nd a lor, ei holda-au cules-o prea devreme; neputincioşii lucră la ticăloşi în vii de-a surda, fără plată şi fără’mbucătură. †
- Pe mulţi golaşi făcură să doarmă fără haine, le-au luat pân’şi veşmântul al sufletului lor: †
- în munte ploi mărunte îi udă pân’ la oase; în loc de’nvelitoare, cu piatră se’nvelesc.
- Ei smulg fără’ndurare orfanul de la ţâţă şi altor umilinţe-l supun pe cel căzut.
- În pat cu strâmbătate îi culcă pe cei goi şi pâinea de la gura celor flămânzi o smulg. †
- Pe cei în strâmtorare din umbră îi pândesc ca unii ce n’au ştire de calea celor drepţi,
- a celor luaţi la goană din case şi cetăţi, cu prunci al căror suflet se zguduia’n suspine… Dar El? de ce pe-aceştia El nu i-a cercetat? †
- Ei, pe pământ fiindu-şi, cunoaştere nu au, de căile dreptăţii nicicum n’au auzit şi nici pe-a ei cărare vreodată au umblat.
- Ştiindu-le lucrarea, i-a dat pe mâna beznei, şi noaptea lor întreagă e trează ca un fur.
- Adulterinul scurmă’ntunericul cu ochiul zicându-şi: Nu e ochiul în stare să mă simtă!; şi faţa şi-o ascunde’nvelită într’un văl. †
- El casa vieţii sale şi-o sapă’n întuneric, de cum se face ziuă se-ascunde cât mai bine, lumina n’o cunoaşte;
- că dimineaţa nu-i e decât o umbră-a morţii, lui, care ştie ce e fiorul umbrei morţii.
- El mai uşor pluteşte decât pe faţa apei , în ţară moştenirea îi este sub blestem.
- Şi oasele prin ţarini i s’or vedea, uscate, că-a jefuit orfanul în brăţişorul lui . †
- Păcatul său răsare apoi în amintire şi nevăzut se face ca aburul din rouă; dar plata se va face ca plată pentru faptă, aşa că tot nedreptul se macină pe sine ca lemnu’n putregai. †
- Că el femeii sterpe nu i-a vorbit domneşte, şi nici de cea sărmană nu s’a milostivit, †
- îl rupse’ntru mânie pe cel neputincios. Învie şi nu crede în propria sa viaţă;
- bolnav, el nu mai speră că se va face bine, ci’n boală se afundă.
- Că multora li-i răul din înălţarea lui; de-aceea el păleşte ca nalba în arşìţă, ca spicu’n za uscată, ce cade de la sine. †
- De nu-i aşa, au cine va zice că eu mint şi va găsi nimicul în cele ce spun eu?”