Ecclesiastul 2
- Zis-am eu întru inima mea: – Vino acum să te’ncerc în veselie şi să te fac să vezi înlăuntrul binelui! Şi iată că şi aceasta e deşertăciune. †
- Râsului i-am zis că e nebunie, iar veseliei: – Eşti bună de ceva?…
- Şi-am cercetat dacă inima mi-ar desfăta trupul cu vin – cu toate că inima mă călăuzea în înţelepciune – şi dacă mi-ar stăpâni nebunia până ce pot vedea ce fel de bine le este fiilor oamenilor , pe care ei trebuie să-l facă sub soare pe durata zilelor vieţii lor. †
- Mi-am sporit bunurile, mi-am zidit case, mi-am sădit vii, †
- mi-am făcut grădini şi livezi şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori,
- mi-am făcut iezere, ca să ud din ele dumbrava purtătoare de lăstari;
- avut-am servi şi slujnice şi robi mi s’au născut în casă; belşug de turme şi cirezi am avut, mai multe decât toţi cei de dinaintea mea în Ierusalim;
- mi-am adunat argint şi aur şi avuţiile regilor şi ale ţărilor; mi-am agonisit cântăreţi şi cântăreţe şi desfătările fiilor oamenilor, paharnici bărbaţi şi femei; †
- şi m’am umplut de slavă şi i-am întrecut pe toţi cei de dinaintea mea în Ierusalim; dar şi înţelepciunea cu mine a fost . †
- Din tot ceea ce ochii mi-au poftit, nimic n’am alungat de dinainte-le, iar inima nu mi-am oprit-o de la nici o desfătare, căci inima mi s’a desfătat în toată truda mea, şi din toată truda mea aceasta mi-a fost partea.
- Şi am căutat eu spre toate lucrurile mele pe care mâinile mele le-au făcut, şi spre osteneala pe care m’am ostenit s’o fac, şi, iată, toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt şi nici un câştig nu se află sub soare. †
- Şi am căutat eu să văd înţelepciunea şi rătăcirea şi nebunia; căci cine este omul care va urma sfatul în tot ceea ce poate face pentru el?
- Şi am văzut că înţelepciunea covârşeşte nebunia aşa cum lumina covârşeşte întunericul. †
- Înţeleptul îşi are ochii în cap, dar nemintosul umblă în întuneric; şi am priceput – chiar eu am priceput – că unul şi acelaşi fapt li se poate întâmpla tuturor. †
- Şi am zis în inima mea: – Precum un fapt i se întâmplă celui nebun, aşa mi se va întâmpla şi mie; şi, atunci, de ce m’am mai ostenit? Şi am mai grăit în inima mea: – De vreme ce nebunul vorbeşte din prisosul lui, înseamnă că şi aceasta-i tot deşertăciune.
- Căci amintirea înţeleptului alături de nebun nu se va întâmpla vreodată, de vreme ce în viitor pe toate le va acoperi uitarea; şi cum va muri înţeleptul laolaltă cu nebunul? †
- Astfel am urât viaţa; căci fapta săvârşită sub soare mi-a fost răutate asupră-mi; aşa că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt.
- Şi am urât toată osteneala cu care m’am ostenit eu sub soare, fiindcă o las omului care va veni după mine; †
- şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nebun, sau dacă el va fi deasupra ostenelii mele cu care m’am ostenit şi am trudit sub soare? Iată că şi aceasta-i deşertăciune. †
- Aşa că mi-am luat seama: cu inima mea mă voi opri de la toată osteneala cu care m’am ostenit sub soare; †
- fiindcă există om care se osteneşte în înţelepciune şi în cunoaştere şi’n bărbăţie, iar partea sa i-o va da omului care nu s’a ostenit în acestea; şi, iată, şi aceasta-i deşertăciune şi răutate mare. †
- Căci, iată: Cu ce se alege omul din toată osteneala lui şi din pofta inimii lui cu care trudeşte sub soare? †
- Căci toate zilele lui sunt [zile] de durere şi’ntru mânie, nevoinţa lui, încât nici noaptea inima lui nu-şi are odihnă; iată că şi aceasta-i deşertăciune.
- Bine nu-i este omului decât ce mănâncă şi ce bea şi ce-i arată sufletului său că e bine’ntru osteneală; pe aceasta am văzut-o eu că din mâna lui Dumnezeu este; †
- căci cine va mânca şi va bea fără El?
- Căci omului care-i bun înaintea feţei Sale El îi dă înţelepciune şi cunoaştere şi veselie; iar celui păcătos îi dă nevoinţa de a umbla să adune pentru ca să-i dea celui ce-i place lui Dumnezeu; iată că şi aceasta-i deşertăciune şi vânare de vânt. †