Viața, chiar și cu piedici și răni, poate aduce roade

În tabăra de Anul Nou 2025 de la Putna a participat și Nikolas, un tânăr român din Franța. Are 25 de ani și locuiește în Franța de la vârsta de aproape 3 ani. Studiază științele educației și pedagogiei specializate pe adolescenți, este implicat în asociația Nepsis, a tinerilor ortodocși români din Europa Occidentală. În martie, cuvintele sale de pe scena „Marșului pentru viață” 2025 din București au atins multe inimi, arătând că omul nu este redus la afecțiunile sale biologice, ci este chip al lui Dumnezeu. 

Așa cum se vede ușor, dar poate nu îi știți denumirea medicală, am sindromul Franceschetti, cunoscut și sub numele de Treacher Collins. Este o boală genetică rară, care afectează dezvoltarea oaselor și a țesuturilor feței. Există multe forme și combinații, iar fiecare din ele este unică. În cazul meu, aceasta implică diferențe vizibile la nivelul pomeților, urechilor și mandibulei, precum și o surditate parțială care este recuperată la 90% cu ajutorul unui aparat auditiv.

Acest sindrom nu afectează nici inteligența, nici alte capacități ale minții. Dar mai important decât asta este că acest sindrom nu afectează, el însuși, sufletul. Este adevărat că reacțiile mele și ale altora față de cum arată chipul meu și față de alte efecte ale sindromului pot afecta sufletul, dar asta se întâmplă în cazul fiecărui om, indiferent de cum arată, indiferent de ce afecțiuni suferă sau de ce caracteristici are. Trăgând linie, pot spune că, în timp, am înțeles că acest sindrom nu afectează ceea ce sunt eu în profunzime. Și asta cred că este adevărat pentru orice om care are o afecțiune ce îl face atipic.

Am ales să vorbesc astăzi despre impactul sindromului Treacher Collins – Franceschetti pentru a demistifica faptul că el reprezintă un handicap în a fi om. Am înțeles și înțeleg continuu, prin ceea ce fac, ceea ce simt, prin oamenii cu care cooperez, că el nu este un blestem, nici o pedeapsă, nici o identitate în sine. Este o parte din povestea mea, care m-a învățat să privesc dincolo de aparențe și să cultiv o forță interioară îndreptată spre Dumnezeu și spre aproapele.

M-am născut în România, la Botoșani, și am ajuns în Franța la vârsta de doi ani și jumătate. Cu ajutorul unor asociații formate din profesori specializați, am învățat limba franceză, am urmat cursul școlar normal, în ciuda gradului meu de surditate pe aproape 80-90%. Ei au fost lângă mine de la grădiniță până la sfârșitul liceului. Dar la gimnaziu lucrurile au devenit mai grele. Adolescența e momentul în care privirea celorlalți devine o oglindă, uneori nemiloasă. Eram român, cu un handicap vizibil, fiu de preot. Iată trei motive suficiente pentru a fi marginalizat!

La 14 ani, s-au încercat intervenții chirurgicale pentru refacerea mandibulei. Când aveam 15 ani, tatăl meu a trecut la cele veșnice, în februarie 2015. A fost o lovitură pentru toată familia și programul intervențiilor a fost oprit. Am renunțat la dorința de a-mi „corecta” chipul. Am început să-l accept. A fost începutul unui alt drum: cel al împăcării cu mine însumi. Apoi a venit un dar neașteptat: un schimb școlar în Noua Zeelandă. Acolo, pentru prima dată, colegii nu m-au privit cu milă. Diferența nu îi speria. Eram pur și simplu un coleg. M-am întors transformat.

De atunci, mi-am continuat studiile, am trăit doi ani în Grecia, mi-am adâncit credința și implicarea în societate. Am revenit în Franța, am început o licență în limbi moderne aplicate în engleză și neo-greacă la Montpellier. Astăzi urmez un master în educație, după aproape zece ani petrecuți ca organizator și animator în taberele de vară cu adolescenți.

Nu vă spun toate acestea ca să-mi etalez experiențele, ci pentru a mărturisi că viața, chiar și cu piedici și răni, poate aduce roade. Uneori ceilalți sunt cei care ne oglindesc cine am devenit. Vreau să vă împărtășesc câteva cuvinte pe care mi le-a scris recent un prieten foarte drag: „Tu, care ai fost adesea exclus din cauza diferenței tale, ai devenit cel care creează un grup care nu exclude pe nimeni. Nu ceilalți. Tu. Și îmi dau seama că datorită ție m-am simțit văzut”. Aceste cuvinte m-au mișcat profund. Pentru că spun esențialul: fiecare viață poartă o frumusețe interioară capabilă să transforme lumea din jur. Nu în lipsa rănilor sau a dificultăților, ci prin ele. Și de aceea sunt astăzi aici, la Marșul pentru viață. Ca să afirm că fiecare om contează, că fiecare viață merită să fie trăită.

Sunt conștient că mulți copii diagnosticați intrauterin cu sindromul pe care îl am și eu nu sunt lăsați să se nască. Ei devin victima a ceea ce se numește avort terapeutic – cu mențiunea că ceea ce li se întâmplă nu este o vindecare, ci pierderea vieții. Iertați-mă dacă vi se pare că îmi îndreptățesc viața, dar propria experiență a vieții – și v-am spus că am trecut prin multe dureri și mai multe bucurii – îmi arată că fiecărui copil conceput îi trebuie lăsat dreptul să se nască și trebuie sprijinit în viață. Am fost născut, am fost și sunt încă sprijinit. Sunt infinit de recunoscător pentru aceasta celor care mi-au dat posibilitatea să trăiesc și să înțeleg că sunt om ca ceilalți, chiar dacă am aceste diferențe faciale.

Așadar, cred din toată ființa mea că chiar și viața considerată prea fragilă, imperfectă sau „accidentală” merită trăită. Fiecare viață contează și fiecare om din jurul ei contează și poate contribui cu o privire plină de iubire fără judecare; iar împreună putem să îi oferim un spațiu pentru a exista și voce pentru a se exprima.

Articol din revista Cuvinte către tineri, nr. XVIII/2025

Sursa: Putna.