Nu există un context (ne)favorabil pentru pocăinţă sau un moment anume

Nu există un context (ne)favorabil pentru pocăinţă sau un moment anume.

Femeia adulteră s-a pocăit la picioarele Mântuitorului, fiind ameninţată cu moartea de către iudeii ce-i pregătiseră o ploaie de pietre peste capul ei.

O altă femeie desfrânată a venit de bunăvoie la Hristos, a spălat cu lacrimi picioarele Lui şi le-a şters cu părul capului ei.

Alteori s-a întâmplat ca în mers să se pocăiască cineva, cum a fost cazul femeii cu scurgere de sânge de 12 ani.

Zaheu era în copac când l-a chemat Domnul şi, stând la masă cu Acesta, a decis să se pocăiască.

Petru era în corăbioara sa când, după pescuirea minunată, a căzut în genunchi, strigând: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8).

Iar tâlharul de-a dreapta nici nu se mai putea mişca, nu putea face niciun gest, ci doar a strigat către Iisus: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

După Înviere, Toma se pocăieşte la vederea rănilor din coasta şi din mâna Sa, exclamând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.

Pocăinţa nu cere un timp sau un loc anume, nu cere o pregătire sau un ritual anume, ci doar o inimă onestă şi deschisă.