Mărturisirea să vă fie smerită!

Trebuie să te mărturiseşti întru smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită, precum şi-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum canaaneanca şi precum se ruga vameşul, pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor, fiindcă „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalm 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci când te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrând tăcerea şi fără să te mânii şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi când ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu. Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pământ ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale, cum te sfătuieşte Sfântul loan Scărarul: „Fii, şi în purtare şi în cuget, ca un păcătos, la mărturisirea ta căutând spre pământ, şi – de este cu putinţă – să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos” (Cuv. IV).

Sursa: I. P. S. Pimen Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Povățuiri pentru spovedanie, Editura Arhiepiscopiei Sucevei si Rădăuţilor, Suceava, 2002, pp. 35-36 via http://doxologia.ro.