Mărturisirea dreptei credințe, expresie a unității
Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)
În Duminica a 7-a după Paști, închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), pericopa evanghelică rânduită să se citească în cadrul Sfintei Liturghii ne prezintă cea mai adâncă, complexă și înălțătoare rugăciune a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Comparată cu cea pe care a rostit-o în Grădina Ghetsimani, unde zbuciumul apropiatelor Patimi Îi smulgea Domnului Iisus cuvinte pline de durere, această rugăciune surprinde triumful Său, obținut prin propovăduirea Evangheliei și prin Jertfă, asupra obstacolelor pe care le-a avut de biruit, aici, pe pământ, ca trimis al Tatălui, ca Fiu al lui Dumnezeu. Altfel spus, prin intermediul cuvintelor acestei rugăciuni, Hristos Se înfățișează lui Dumnezeu Tatăl ca jertfă pentru noi, oamenii.
În prima parte a rugăciunii Sale, Hristos S-a rugat pentru Sine. El cere ca Tatăl să-L facă cunoscut și să-L arate oamenilor, pentru ca atunci când ei Îl vor cunoaște pe El, de fapt, să-L cunoască pe Cel Care L-a trimis, adică pe Tatăl. Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, Se slăvește prin slava Celui ce este Unul-Născut din El, iar Cel Unul-Născut din El, Fiul, pe de altă parte, Îi acordă slava care I Se cuvine Tatălui. Astfel, printr-o reciprocitate divină, lauda preamăririi va trece de la Fiul la Tatăl și de la Tatăl la Fiul, grație deoființimii Persoanelor Sfintei Treimi. De altfel, nici cunoașterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibilă dacă nu ne-ar fi mijlocită de cunoașterea Unicului Fiu al Tatălui, Iisus Hristos, ca Persoană dumnezeiască adaptată umanului, și de cea a Sfântului Duh, întrucât, potrivit Sfintelor Scripturi, atât iubirea divină, cât și unitatea divină nu se pot realiza decât în Treime.
În partea a doua a rugăciunii, Domnul Iisus Se roagă pentru Apostoli și pentru întărirea comuniunii în credință a celor ce cred în El și au dragoste față de El și de cuvântul Evangheliei Sale (Ioan 17, 9-10); Sfinții Apostoli, deși au fost din lume, au fost consacrați slujirii lui Dumnezeu; de aceea putem afirma că ei au fost aleși și dați de Fiul pentru a fi în slujba Tatălui, căci toate ale Fiului sunt și ale Tatălui.
Mântuitorul Hristos nu exclude nici lumea din rugăciunea Sa, întrucât, după ce S-a rugat pentru Apostoli ca Dumnezeu-Tatăl să-i păzească în credință, El S-a rugat, în partea a treia a rugăciunii Sale, și pentru credincioși (Ioan 17, 20-26).
Rugăciunea arhierească și fundamentarea unității eclesiale
Așadar, Mântuitorul Hristos, în rugăciunea Sa, vrea ca Tatăl să ne iubească pe noi, oamenii, întocmai ca pe El Însuși, întrucât suntem „moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos” (Romani 8, 17). Cu mențiunea că, așa cum spunea și Părintele Dumitru Stăniloae, „Fiul este Fiu al lui Dumnezeu în mod ontologic, în timp ce noi suntem fii ai lui Dumnezeu numai prin Hristos și prin harul Duhului Sfânt, cu ajutorul căruia ne putem sfinți viața și dobândi Împărăția cea cerească”. Noi, creștinii, toți avem aceeași credință și aceeași convingere: deși trăim în această lume, știm că destinația finală este Împărăția lui Dumnezeu, cetatea cea netrecătoare a deplinătății Raiului. Iar „Iisus Hristos, Care este Același ieri, azi și în veci” (Evrei 13, 8), va continua să ne descopere în veșnicie această mare taină a Sa, care este taina Împărăției Cerurilor.
Rugăciunea aceasta a Mântuitorului Hristos, care nu în mod întâmplător a fost rânduită să fie lecturată în această Duminică, este expresia dăruirii Lui în actul unificării oamenilor cu Dumnezeu Tatăl, după chipul unității dumnezeiești care există din vecie, între Fiul și Tatăl. Așa după cum evidenția Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, într-una din predicile sale la această Duminică, „prin intermediul acestei rugăciuni, Mântuitorul Hristos ne arată că nu este suficient să vorbim despre unitatea Bisericii, ci trebuie să ne și rugăm pentru ea. Trebuie să ne rugăm ca să putem păstra nealterată dreapta credință creștină, mărturisită de toți cei care cred în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, adică în Sfânta Treime, ca fiind singurul Dumnezeu adevărat, Izvorul vieții, al iubirii și al bucuriei veșnice”.
Totodată, cuvintele acestei rugăciuni sunt menite să aducă Duhul Sfânt – unificator, îmblânzitor de minți și inimi, dăruitor de pace sfântă – și asupra celor care, prin cuvânt și atitudine, clatină temelia învățăturilor sănătoase ale Bisericii lui Hristos. De aceea, aplicată Duminicii de astăzi, când sunt pomeniți Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic, această rugăciune arhierească îndeplinește rolul unui factor de unitate în credință, pe fondul dezbinării produse de prima erezie ariană.
Primul Sinod Ecumenic de la Niceea și afirmarea dreptei credințe
În anul 325, în lunile mai-august, când a avut loc, în palatul imperial din Niceea (astăzi Iznik, Turcia), Primul Sinod Ecumenic, convocat la inițiativa și prin mijlocirea împăratului Constantin cel Mare, cei 318 Sfinți Părinți participanți, între care și un ierarh de pe teritoriul de acum al țării noastre, Episcopul Marcu al Tomisului, au condamnat la unison învățăturile greșite ale preotului Arie, parohul Bisericii Baucalis din Alexandria, care susținea în mod eronat că Hristos a fost prima creatură a lui Dumnezeu Tatăl, contestând astfel deofiițimea Fiului cu Tatăl. Toți acești Sfinți Părinți, între care s-au distins Sfântul Alexandru al Alexandriei, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, Sfântul Spiridon al Trimitundei și Sfântul Atanasie cel Mare, s-au străduit să reafirme, cu argumente din Sfintele Scripturi și din Tradiția mărturisitoare a Bisericii, că prin nașterea din Tatăl Fiul are aceeași substanță dumnezeiască, așa cum lumina care ia naștere din altă lumină tot lumină adevărată este. Astfel, fiind călăuziți de Duhul Sfânt, aceștia au reușit să pună în evidență învățătura cea adevărată, pe care au fixat-o într-un text reprezentativ și oficial, care avea să fie prima parte a Crezului sau Simbolului de credință creștină, păstrat, cu sfințenie, de-a lungul secolelor, până în zilele noastre, fiind mărturisit și de noi, astăzi, la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie.
Chemarea la unitate și responsabilitatea păstrării credinței autentice
Prin urmare, Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, care au mărturisit Dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, sunt pomeniți special în această Duminică, îndată după sărbătoarea Înălțării întru slavă a Domnului Iisus Hristos Cel înviat, pentru a înțelege mai bine că prin mărturisirea comună a dreptei credințe în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, putem păstra unitatea Bisericii și, prin aceasta, putem avea nădejdea mântuirii și dobândirii vieții veșnice.
Luând aminte la rugăciunea Mântuitorului Hristos înălțată către Părintele ceresc, mai precis la cuvintele „Nu numai pentru aceștia (Apostoli) Mă rog, ci și pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una” (Ioan 17, 20-21), înțelegem că credința adusă lumii de la Tatăl de către Fiul și transmisă Sfinților Apostoli, Sfinților Părinți și tuturor generațiilor următoare de creștini este dată, în pază, spre neschimbare, Bisericii, formată din noi toți, membrii ei, cler și credincioși, așa încât cu toții avem responsabilitatea de a-i menține unitatea și de a păstra nealterată această credință unică și adevărată.
Arhid. Marinel Laurențiu Marcu
Sursa: http://ziarullumina.ro.