Dulceața preoților

Preot Ioan Istrati

Când am fost hirotonit diacon, la Catedrala mitropolitană din Iași de Înaltul Daniel, eram înfricoșat ca un șoarece. Îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. Părintele Dosoftei m-a spovedit înainte. Nu dormisem toată noaptea de frică. 

Chiar la începutul slujbei m-a hirotesit citeț, apoi ipodiacon. Apoi mi s-a dat un lighean de argint și o cupă, cu care se spală ritualic pe mâini ierarhul. Am spus anemic: câți suntem credincioși. Și mitropolitul aspru, aproape răstit: toți suntem credincioși. De trei ori. Ierarhul Daniel era aspru la slujbă, preocupat să fie totul perfect milimetric, foarte sobru, cufundat în rugăciune. Mi-a șoptit la ureche: zi toate rugăciunile pe care le știi, cheamă toți Sfinții pe care îi știi în ajutor. Azi intri în universul Duhului Sfânt. Am dat din cap. A dat din cap ridicând sprâncenele negre: O să fie greu. 

Mi-au pus un ștergar lung de borangic în jurul gâtului, pe care se șterge pe mâini arhiereul și m-au pus – ca pe toți – în fața Icoanei împărătești a Mântuitorului Hristos. Preț de vreo oră. Până la heruvic. 

Am început să zic toate rugăciunile din lume. Lighenașul de argint și cupa deveneau tot mai grele. Un junghi electric m-a străfulgerat pe coloană. Mă dureau îngrozitor spatele, picioarele, mâinile. Simțeam că o să leșin. Tremuram. Am început să chem în ajutor toți Sfinții, Prooroci, Mucenici, Ierarhi, Cuvioși, Doctori, apoi bătrânii sfinți pe care i-am cunoscut. 

Durerea de șale era tot mai acută. Am privit sfârșit la chipul lui Dumnezeu. Toată greutatea Crucii era în ochii Lui. Toată suferința gigantică a spinilor, toată nesimțirea celor ce pier, și povara, și dorul, și mila pentru cei ce nu vor primi Crucea niciodată. Am șoptit: ai zis că jugul Tău e bun și povara Ta este ușoară. Preoția e suferință totală. 

M-am rezemat cu capul de Icoana uriașă. Iisus mă privea îndurerat. Mi-am amintit cuvântul mitropolitului. O să fie greu. Am pus buza ligheanului pe rama Ucoanei. 

Și atunci a venit Heruvicul. Ierarhul s-a spălat din nou pe mâini. 

Și m-au întors ca pe un titirez în fața Ucoanei Maicii Domnului. Eram o bucată de carne plină de durere. Am privit în sus spre chipul Fecioarei durerilor. Și atunci ceva s-a întâmplat. O dulceață infinită, o mângâiere, o pace, un dor, o iubire de negrăit, izvorau din ochii ei. Nu mă mai durea nimic. Parcă zburam. Mi-era frică să clipesc să nu se stingă acel fior de lumină. Cea mai mare fericire din viața mea. O mireasmă de nedescris de crini, o minune negrăită. Am început să plâng. Udasem prosopul de borangic din jurul meu. Mi-am dat seama că toată durerea infinită a Crucii lui Hristos se varsă în inima scumpă a Maicii și că ea întoarce toată această durere în dulceață dumnezeiască. Și când am auzit vocea de bas profund a ierarhului, cuvintele lui Hristos: luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, am privit la ochii Mamei Lui. El e Trup din Trupul ei, pe ea o doare toată durerea Lui, ea simte infinit tot ce a simțit Fiul ei și Dumnezeu. 

De asta ea e mama tuturor, Împărăteasa lumii, dulceața preoților așa îi zice în Acatist. 

Această dulceață am simțit-o și eu. 

Preasfântă Născatoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.