Direct la țintă

Cândva, am avut un pacient tânăr, de patruzeci și ceva de ani, foarte înțelept, om al rugăciunii.

Printre ultimele lui dorințe a fost să ajungă la o slujbă de priveghere-de-toată-noaptea la o mânăstire aflată 80 de km de casă. Mi-a povestit că și-a încropit o mini-trusă de urgență, cu morfină și alte opioide, și-a pus cu el niște apă și a pregătit bancheta din spate astfel încât să poată dormi puțin pe la jumătatea drumului.

Da, e mult 80 de km pentru un pacient terminal. Am avut pacienți care adormeau la fiecare 2-3 cuvinte rostite, și ne atenționau încă de la începutul dialogului că va fi nevoie să-i trezim frecvent. L-a ajutat Înduratul de și-a-ndeplinit dorința.

Îl vedeam des când ajungeam la spital, așteptând în fața automatului de cafea să-și împlinească un tabiet matinal. Mi-a sugerat, discret, de mai multe ori, c-ar vrea să vorbim, cândva, amical pentru că de profesioniști e sătul.

Într-o luni dimineață l-am prins în același loc, chiar înainte să introducă cei 2 lei în aparat și l-am invitat la mine în birou să bem o cafea împreună.

Mă simțeam tare nepregătit de întâlnirea asta, mai ales că îl văzusem în urmă cu o zi, alături de soție și cei 3 copii, la slujba duminicală, pe care – ca niciodată – am vrut s-o termin cât mai rapid.

Ce să-i spun unui astfel de om? Că e vreun folos în boala lui? Că a îngăduit-o Domnul? Că are vreun rol purificator? Orice aș fi vrut să-i spun, îmi apărea în minte, ca un laitmotiv, imaginea celor 3 prunci care ședeau inocenți și bucuroși la ultima Liturghie împreună cu tatăl lor.

M-a văzut că vorbesc doar de vremea de-afară și mi-a zis direct: „dacă nu aveam boala asta care duce atât de rapid spre moarte, nu înțelegeam nimic din viață!”.

N-am avut ce zice și-am stat cuminte ca un novice în fața expertului.

Cât a trăit, a fost tare pasionat de arcuri și săgeți. Poate de-asta i-a si fost atât de ușor să ajungă direct la țintă.

Preot Bogdan Chiorean