Azi l-am pus în pământ

Preot Ioan Istrati

Azi l-am pus în pământ pe Preasfințitul Emilian. L-am privit mereu. Și m-am gândit la câtă durere atroce a suferit. Pentru că a simțit prea mult. Era prea sensibil și delicat. De un bun simț enorm. Nu l-am văzut vreodată ridicând tonul, sau fiind acid, sau plin de ură. Mereu vorbea molcom. Era înalt. Un uriaș cu sufletul nobil. Și mereu cu gândul să ajute. Uneori mai bârfeam ceva pe lângă el. Parcă îl văd: “nu cred că poate fi așa rău”. “Să-l lăsăm la mila lui Dumnezeu”. 

Eu eram mereu oripilat de răutatea și prostia multora, rebel, coroziv. Mă izbeam de un munte de bunătate. Și de milă. 

Și dacă e să spunem adevărul, era prea bun pentru lumea asta. N-a reușit să fie rău, sau tiran, într-o lume a dominației. Nu și-a șlefuit chipul idolatru, privea mai mult la Icoană. Nu intra în bisericuțe, că iubea prea mult Biserica lui Hristos. Era singur. Puțină lume l-a înțeles. S-a izolat discret de centrele de putere. A fost de multe ori umilit, dar nu și-a deschis gura. 

“Suntem străini, aici pe pământ” așa zicea. Și așa a trăit. 

După slujba înălțătoare cu mulți ierarhi și zeci de preoți, și după masa bogată de pomenire, am plecat cu mașina. După câțiva kilometri mi s-a făcut un dor de el și de Maica Domnului care străjuie în Icoană mănăstirea. Și m-am întors. Am găsit mormântul pustiu, cu o mie de flori. Și Icoana făcătoare de minuni privindu-mă blând. 

Părintele Emilian plecase. Ajunsese acasă. La Liturghia pentru care a iubit-o mereu. 

Dumnezeu să-l fericească!